Am văzut ultimul film scris, regizat și jucat de Cristi Puiu, difuzat pe HBO. Înainte de asta, ratasem toate ocaziile în care aș fi putut să-l văd la cinematograf, dar asimilasem o mare cantitate de reacții și opinii de la prieteni, din presa scrisă, emisiuni tv și de pe Internet. Și, mai ales, aveam bine fixat în minte ce anume i se reproșează acestui film, la mai toate nivelele de percepție, de la simplul spectator, la criticul profesionist, fie el român sau străin.
Înainte de mine, Alexandra, fiica mea de 14 ani, a văzut "Aurora" la cinematograf, împreună cu verișoara ei. Cred în percepția nealterată a copiilor. Era entuziasmată, dar nu euforică. Filmul îi stârnise acel entuziasm al cunoașterii "istoriei neoficiale" - partea întunecată a omului, nesupusă manipulărilor de tip "politically correct" ce încearcă să ne convingă cum este bine să fie omul. Slavoj Zizek a afirmat odată că "filmul nu ne învață SĂ IUBIM, ci CUM să IUBIM".
Eu cred că Puiu a reușit să facă un film care ne ajută să înțelegem omul și nu care ne spune CUM TREBUIE să fie omul. Regretatul Alex Leo Șerban îi spunea lui Puiu că "Aurora" i se pare o excelentă comedie neagră și că a râs de la cap la coadă. Da, filmul poate fi citit și așa, dar eu aș merge mai departe: "Aurora" este o tragi-comedie halucinantă. Poate stârni un râs, dar acel râs straniu, atins de o nebunie rece, care-ți face pielea de găină. Este precum magia de bună calitate a unor magi mitici gen Houdini: te fascinează și îți îngheață sângele în vine.
După vizionare, am rămas o bună bucată de vreme suspendat într-o dimensiune stranie care, aparent paradoxal, m-a ajutat să-mi limpezesc mai multe concluzii.
În primul rând, după "Moartea Domnului Lăzărescu", Cristi Puiu avea, în mod real, o singură opțiune: să facă un film cu totul altfel. Și a reușit: "Aurora" pare un film făcut de un alt regizor, dar jucat, în mod neașteptat și foarte bine, de Cristi Puiu.
Apoi, filmul m-a captivat de la cap la coadă - nu am simțit cum au trecut cele 3 ore pentru că el propune și o manieră de vedea lucrurile pur voyeur-istică. Nu te saturi niciodată de "simț enorm/monstruos și văd enorm/monstruos". Pentru că doar percepția de acest tip, perversă și halucinantă, ne oferă un acces "în spatele ușilor închise". Diane Arbus, Helmut Newton și mulți alți artiști vizuali, au recunoscut condiția perversă și voyeur-istică a creatorului de imagine. Numai așa poți ajunge la omul gol, dezbrăcat de orice clișeu și manipulare, pentru a-i percepe condiția tragi-comică.
Pe de altă parte, tot acest tip de privire povestitoare m-a făcut să înțeleg extrem de clar și limpede ce se petrece, de la cap la coadă. Numai cei care s-au obișnuit să fie manipulați să vadă în clișee pot avea probleme să perceapă ce se întâmplă, de fapt, în "Aurora". Totul este clar - dureros și halucinant. Desenul acțiunii are claritatea aproape demonică a percepției de tip "omul invizibil" - entitate ce poate fi martor la întâmplări, altfel, ocultate.
"Aurora" este un film care nu suportă epitete și adjective în logica dihotomiilor "bine/rău", "frumos/urât". Ne spune, doar, cum este omul, de fapt, glisând tragi-comic între abject și sublim.
Este un film despre alienare prin incapacitatea de a comunica și despre cum, odată alterată, umanitatea poate aluneca în logica crimei ca "tăiere a nodului gordian".
Cristian Crisbășan
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu